marți, 22 aprilie 2014

Întâlnirea cu IPS Teofan a preoților din județul Iași

Luni seara, în Săptămâna Luminată a acestui an, IPS Părinte Mitropolit Teofan a împărtășit bucuria sărbătorii Învierii Domnului alături de preoții și preotesele din județul Iași. Au fost momente de bucurie în care s-au intonat cântări specifice ale acestei perioade pascale urmate de o agapă binecuvântată de Părintele Mitropolit.






Prima Vecernie de după Înviere

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!  Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.  Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.  Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;  Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.  Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.  Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”  (Ioan 20, 19-25)





duminică, 20 aprilie 2014

Hristos a înviat!

În aceste zile de prăznuire sfântă, lumina Învierii învăluie sufletele noastre în duhul păcii, al bucuriei şi al vieţii întru Hristos. Cuvintele Mântuitorului privitoare la viaţa veşnică, pregustată încă din această lume, îşi găsesc mai adânc ecou şi răspuns în fiinţa noastră: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică”.„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (...)

Să ascultăm, mai înainte de toate, cuvântul Domnului rostit cu multe milenii în urmă: „Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (...) Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale”.


Extras din Pastorala cu prilejul Învierii Domnului 
scrisă de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.











sâmbătă, 19 aprilie 2014

Prohodul Domnului

Imagini de la slujba Prohodului Domnului săvârșită în seara zilei de 18 aprilie 2014 în biserica ”Sfântul Mina” din Iași.















joi, 3 aprilie 2014

Sfantul Munte Athos




Cei care doresc să fie ”pelerini virtuali” ai Sfântului Munte Athos pot vizualiza galeria de fotografii postată pe internet la adresa:

http://sfantulmunte.wordpress.com/

Dacă acele fotografii v-au descoperit câtuși de puțin frumusețea acelui loc sfânt, rugați-vă pentru autorul lor.

marți, 1 aprilie 2014

Doxologia.ro: Prima slujbă săvârşită de un mitropolit la Parohia „Sf. Mina“ din Iaşi

Tudorel Rusu
http://www.doxologia.ro/
Marţi, 1 Aprilie 2014
Momente pline de emoţie şi de bucurie pentru credincioşii Parohiei „Sf. Mina“ din cartierul ieşean Păcurari, unde, în Duminica a IV-a din Postul Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Câteva sute de credincioşi din întreg municipiul au participat la slujbă, mulţi dintre ei împărtăşindu-se cu Sfintele Taine.

Credincioşii Parohiei „Sf. Mina“ din cartierul ieşean Păcurari, alături de preoţii slujitori Constantin Prodan şi Bogdan Ţifrea, redactor-şef al Radioului TRINITAS - redacţia Iaşi, l-au avut în mijlocul lor, duminică, 30 martie 2014, pe Înaltpreasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut cuvânt de învăţătură. După tradiţionala primire  cu pâine şi cu sare a Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei la poarta bisericii, soborul slujitor a intrat în lăcaşul de cult, unde a debutat slujba Sfintei Liturghii arhiereşti, dintre preoţii slujitori făcând parte şi pr. Toma Gradinaciuc, protopopul protoieriei Iaşi 1.
„Începutul pocăinţei este începutul mântuirii“
Dupa citirea pericopei evanghelice, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a rostit cuvântul de învăţătură, în care a vorbit despre căile prin care omul se poate apropia de Dumnezeu, de împărăţia cerurilor. De asemenea, Înaltpreasfinţia Sa a făcut referire la Sfântul Ioan Scărarul şi la lucrarea sa intitulată „Scara“: „Creştinul este chemat în primul rând să mărturisească credinţa cea adevărată. Credinţa este fundamentul oricărui demers al nostru către Dumnezeu în această viaţă. Având ca fundament credinţa, casa vieţuirii noastre creştine se zideşte apoi pe post şi pe rugăciune, înconjurate de dragoste, pace şi adevăr. Numai aşa omul poate trece de catapeteasma acestei lumi, intrând în altar, adică în legătură cu Dumnezeu. Printre Sfinţii Părinţi care i-au sfătuit pe oameni şi le-au arătat calea care duce către acest deziderat se numără şi Sfântul Ioan Scărarul, vieţuitor la sfârşitul veacului al VI-lea şi începutul celui de-al VII-lea, mare nevoitor în pustiul Sinai. Sfântul Ioan, zis Scărarul, a lăsat ucenicilor săi şi posterităţii lucrarea fundamentală numită «Scara virtuţilor». Pornind de la chipul scării celei binecuvântate pe care a avut-o în vedenie în Vechiul Testament patriarhul Iacob, Sfântul Ioan Scărarul descrie treaptă cu treaptă, în număr de 30, etapele pe care omul trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la Dumnezeu. Şi spune Sfântul Ioan că temelia întregului demers al omului către Dumnezeu este credinţa cea adevărată, alături de iubirea faţă de Dumnezeu. Să nu iubiţi nimic mai mult, ne spune Sfântul prăznuit în această zi, decât dragostea lui Dumnezeu, şi veţi avea odihnă multă. Tot acest mare părinte al Bisericii noastre ne mai spune că omul are nevoie pentru a-şi mântui sufletul, pe de o parte să se abată de la rău, iar pe de altă parte să aibă o stare de pocăinţă. Începutul pocăinţei este începutul mântuirii, iar începutul mântuirii este strădania omului de a bineplăcea lui Dumnezeu“.
După terminarea Sfintei Liturghii, părintele Toma Gradinaciuc, protopop al protoieriei Iaşi 1, a adresat un cuvânt de mulţumire ierarhului şi a descris succint activitatea de la Parohia „Sf. M. Mucenic Mina“: „Pentru această comunitate este o zi cu totul deosebită, pentru că a poposit în mijlocul enoriaşilor Întâistătătorul Bisericii moldave, IPS Mitropolit Teofan. Nu trebuie să uităm cuvintele rostite în predica Părintelui Mitropolit, anume că orice este posibil celui care are credinţă puternică în Bunul Dumnezeu şi că, pentru a-l ţine pe vrăjmaşul diavol departe de noi, trebuie să postim şi să ne rugăm. La această parohie, preoţii slujitori îşi fac datoria cu prisosinţă, printr-un program duhovnicesc deosebit, reuşind să-şi adune enoriaşii atât la sfintele slujbe, cât şi la seri de rugăciune. S-a construit în faţa acestui lăcaş de cult un bloc şi s-a ascuns biserica, însă, credincioşii de aici şi-au ascuns, înainte de acest lucru, biserica pe care o iubesc în suflet şi nu au încetat să vină la ea ori de câte ori au nevoie“.
„Sfânta Liturghie din această zi nu o vom uita niciodată“
Părintele Constantin Prodan, parohul Bisericii „Sf Mina“, a mulţumit apoi Înaltpreasfinţitului Teofan pentru prezenţă, mai ales că slujba arhierească de duminică a fost prima oficiata de un mitropolit în acest sfânt lăcaş: „Am trăit în această zi momente duhovniceşti de o intensitate cu totul deosebite, momente pe care ni le-am dorit de mult şi pe care le dorim reînnoite şi în viitor. Mulţumim Înaltpreasfinţitului Teofan pentru darul şi surpriza făcute, fiindcă, după spusele Sfântului Ignatie Teoforul, unde este episcopul, acolo este şi Biserica, şi unde este Biserica şi episcopul, acolo este adevărata Liturghie. De aceea, Sfânta Liturghie din această zi nu o vom uita niciodată, fiindcă s-a scris adânc în inimile şi în sufletele noastre“.
La rândul său, IPS Părinte Mitropolit Teofan a mulţumit preoţilor şi credincioşilor Parohiei „Sf Mina“ pentru primire şi pentru activitatea desfăşurată şi i-a îndemnat să aibă Biserica şi inima ca scară către cer.

Ziarul Lumina: Prima slujbă săvârşită de un mitropolit la Parohia „Sf. Mina“ din Iaşi

luni, 31 martie 2014

Vizita IPS Mitropolit Teofan în parohia noastră

În Duminica a 4-a din Postul Mare a acestui an, a Sfântului Ioan Scărarul, IPS Părinte Mitropolit Teofan a slujit Sfânta Liturghie în biserica Parohiei noastre.










luni, 17 martie 2014

Despre părintele Dionisie de la Colciu din Sfântul Munte

Bătrânul Dionisie de la Colciu 

Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte


Dionysios Kolitsou
Bătrânul Dionisie a fost un Stareţ din Sfântul Munte. Din muntele rugăciunii, muntele pocăinţei, muntele lacrimilor, muntele nevoinţei, din muntele în care domneşte chipul Maicii Domnului. Din muntele în care, aşa cum spunea cineva, nu se naşte nimeni, ci unde oamenii vin să moară; să moară păcatului, patimilor, poftelor, ambiţiilor şi tulburărilor lumii acesteia înşelătoare, pentru a urca acolo unde se întrezăreşte slava lumii ce va să fie, a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Bătrânul Dionisie a venit în Sfântul Munte în 1926 la vârsta de 17 ani. Viaţa călugărească i-a fost însoţită dintru început de sărăcie, strâmtorare, osteneli şi ispite, într-o măsură pe care cu greu ne-am putea închipui-o astăzi. În chilia închinată Sfântului Gheorghe din Schitul Colciu s-a strămutat în 1936 şi, până la trecerea sa la Domnul, pentru aproape şaptezeci de ani, a stat cu răbdare şi dor de isihie într-o cămară smerită de numai cinci metri pătraţi. Acolo, însă, l-a cunoscut pe Hristos şi a înţeles fără de tăgadă că, aşa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capătul răbdării, atunci când încetează orice mângâiere omenească, în inimă se pogoară dulceaţa mângâierii dumnezeieşti.
Batrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că prin el vorbeşte întrega tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfântului Apostol Pavel: Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (1Co. 2,4-5).
Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci, ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea. Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”… şi nu avea propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6,68); cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit.
Chilia Sfântului Gheorghe-Colciu
Chilia Sfântului Gheorghe-Colciu
Părintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplină ori rânduială seacă, şi nici supunere militărească. Chintesenţa nevoinţei lui este să încerce să pătrundă şi să-şi însuşească duhul Stareţului, ştiind că numai aşa, tătindu-şi voia proprie şi făcând voia Părintelui său duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. După cum ne spunea deseori Bătrânul, atunci când a venit de foarte tânăr în Sfântul Munte, a învăţat să primească întotdeauna cuvântul Stareţului ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, fără să-l icodească sau să-l pună la îndoială. Ucenicind întru acest chip al vieţuirii călugăreşti, a ajuns să simtă atâta plinătate în lăuntrul său, încât toată viaţa sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru că întotdeauna se simţea împlinit. Şi, într-adevăr, Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt.
Ne vorbea, apoi, Părintele de răbdarea în necazuri. Omul care l-a iubit pe Dumnezeu, iubeşte să-I îmbrăţişeze şi Crucea. Sfântul Apostol Pavel spune: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine (Gal. 2,20). Aşadar pentru a-l dobândi pe Hristos în lăuntrul nostru, trebuie neapărat să trecem prin Cruce. De aceea oamenii îmbunătăţiţi, care trăiesc harul Duhului Sfânt şi au o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, nu cârtesc oricâte necazuri ar întâlni, nu se neliniştesc, nu se mânie, pentru că în toate, după cuvântul Avvei Pimen, aruncă vina asupra lor şi aşteaptă ispită până la capătul vieţii. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască.
Dionysios KolitsuÎnainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat.
Astăzi lumea întreagă e mişcată de mândrie şi de egocentrism, iar smerenia e socotită de mulţi lipsă de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufaşul „eu” şi din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi şi nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tămăduirii: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11,29).
După cum în viaţa fiecărui om există lucruri pe care le aude şi nu le uită niciodată, aşa îmi aduc şi eu aminte de un cuvânt al Bătrânului Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic şi cu miez: Cugetul smerit este temelia întregii vieţi de nevoinţă. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveşmântează cu ea, simte în lăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, aşa cum o înţeleg Sfinţii Părinţi, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovniceşti ale omului de către harul Duhului Sfânt. În faţa Părintelui Dionisie aveai încredinţarea că „ştie” şi trăieşte acest lucru. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească, într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.
De curând ucenicii Bătrânului au editat o carte cu cuvinte ale acestuia; au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile cărţii meşteşug retoric, argumente originale, sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit. Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într-un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

luni, 10 martie 2014

”Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.”



O talcuire simplă dar practică a versetului din Evanghelia după Ioan 10, 12: ”Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge...”

Odată, părintele B. s-a dus într-un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l-au rugat insistent să-i ajute să apere credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându-i pe sfinţi şi pe Maica Domnului. 

Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s-a simţit stânjenit, dar după ce s-a gândit puţin, amintindu-şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile lor, l-a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus aceasta:– Lăsaţi-ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el Adevărul.

În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El a fugit cu primul vapor din ziua aceea. Întregul sat s-a bucurat pentru victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. 


Când părintele B. s-a întors la mănăstire, ceilalţi călugări l-au întrebat:– Erai pregătit să treci prin foc?– Eram neliniştit, dar nu m-am îndoit de credinţa noastră şi am gândit: Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard aici, pe pământ, decât să ard veşnic.

Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat-o primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.

duminică, 9 martie 2014

Procesiune cu icoana Sfântului Mina

În Duminica Ortodoxiei din acest an a avut loc la biserica Sfântului Mucenic Mina din Iași o procesiune cu icoana în care se află o părticică din sfintele lui moaște. Puteți urmări în link-ul de mai jos câteva imagini de la acest eveniment.


joi, 27 februarie 2014

www.pemptousia.ro




Recomandăm cu căldură lecturarea materialelor publicate de Asociaţia Prietenilor Mănăstirii Vatoped pe pagina de internet http://www.pemptousia.ro/.





joi, 28 noiembrie 2013

"Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie"





A apărut și recomandăm cartea
"Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie"


Volumul este realizat de Asociația Ortodoxia Tinerilor în colaborare cu ProVita București și apare sub egida Editurii Ortodoxia Tinerilor și a Editurii Filos. Cartea are 296 de pagini și cuprinde 27 articole despre sexualitatea umană și 109 mărturii ale tinerilor legate de viața lor sexuală și se adresează adolescenților și tinerilor între 14 și 35 de ani, dar este astfel realizată astfel încât să fie un instrument de misiune folositor în mâinile preoților și profesorilor de religie.

Cartea este împărțită în două părți:
- Articole
- Marturii ale tinerilor care vor să își păstreze fecioria până la căsătorie, ale tinerilor care au căzut în păcat, au conștientizat greșeala, au mărturisit și încearcă să rămână curați până la căsătorie, ale tinerilor are s-au căsătorit și văd beneficiile păstrării fecioriei în familia lor și tineri care s-au csătorit, nu și-au păstrat fecioria până la casătorie, dar văd consecințele negative ale relațiilor intime avute înainte.

Obiectivele cărții:
- Demontarea zvonului conform căruia astăzi toţi tinerii ar intreţine relaţii intime înainte de căsătorie;
- Evidenţierea efectelor negative ale relaţiilor sexuale inainte de casatorie asupra intregii societăţi, conştientizarea gravităţii acestui păcat şi a consecinţelor pe termen scurt, mediu si lung asupra vieţii;
- Încurajarea celor care sunt feciori (fecioare) să se păstreze curaţi în faţa lui Dumnezeu până la căsătorie;
- Încurajarea celor care și-au pierdut fecioria să nu mai repete aceeaşi greşeală, bine ştiind că Dumnezeu ne iartă, ne indreptează şi ne primeşte pe toţi.


Link-uri recomandate:

Site-ul editurii (de unde poate fi cumpărată cartea) http://editura.ortodoxiatinerilor.ro/mii-tineri-pastreaza-fecioria-casatorie

Conferința de la Giurgiu pe tema "Drama tinerilor aflați între abstinență și concubinaj" unde a fost lansată cartea: http://trinitastv.ro/stiri-video/conferinta-pentru-tineri-la-giurgiu-33365


Lansare de carte la librăria Sophia, invitat Virgiliu Gheorghe http://www.youtube.com/watch?v=JAXpObFOeIo

miercuri, 27 noiembrie 2013

Proiectul de document al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie

Proiectul documentului „Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie”
1. O scurtă privire istorică
Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox nu poate fi înțeleasă fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, credincioşii se unesc în chip tainic cu Hristos, formează Trupul Lui – Biserica, îşi sfinţesc sufletul şi trupul.
Încă din epoca apostolică, în Biserică s-a fixat tradiţia săvârşirii Sfintei Euharistii în fiecare duminică (iar dacă e posibil şi mai des: spre exemplu, în zilele de pomenire a Mucenicilor), pentru ca astfel, creştinii să poată fi mereu în comuniune cu Hristos şi unul cu altul (I Corinteni 10, 16-17; Fapte 2, 46; Fapte 20, 7). Toţi membrii comunităţii locale participau la Euharistia săptămânală şi se împărtăşeau, iar refuzul de a participa la comuniunea euharistică fără motiv era considerat drept o sfidare (dispreţuire) a Bisericii, iar creștinul respectiv era supus unei mustrări.
Creşterea numerică a Bisericii din secolul al III-lea şi mai ales din secolul al IV-lea, a dus la schimbări esenţiale în organizarea ei. Mai cu seamă, sinaxele euharistice au început să se săvârşească tot mai des, iar prezenţa creştinilor de rând la săvârşirea lor era percepută de către mulţi ca fiind de dorit, dar nu obligatorie – la fel şi cu împărtăşirea. Biserica a combătut această practică prin următoarea normă canonică: „Toţi cei care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar pentru anumite abateri de la rânduială nu participă la rugăciune împreună cu poporul, ori se feresc de împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, să fie excomunicaţi din Biserică până atunci când, mărturisindu-se, vor apărea roadele pocăinţei şi îşi vor cere iertare şi, astfel, vor putea să primească iertarea”(Canonul 2 al Sinodului de la Antiohia).
Cu toate acestea, înaltul ideal al pregătirii permanente pentru primirea Sfintelor Taine s-a arătat a fi greu de atins pentru mulţi creştini. De aceea, în lucrările Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, se întâlnesc deja mărturii despre existenţa anumitor practici în legătură cu regularitatea împărtăşirii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre împărtăşirea de patru ori pe săptămână ca o normă: „Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: «cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică»… Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt”(Epistola 93 [89]).
Peste mai puţin de un secol, Sfântul Ioan Hrisostom remarcă faptul că mulţi creștini – printre care şi monahi – au început să se împărtăşească o dată, de două ori pe an; el îi îndeamnă pe creştinii mai râvnitori să se ţină de vechiul canon al împărtăşirii la fiecare Liturghie: „Mulţi dintre voi se împărtăşesc din Jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două ori, iar alţii, de mai multe ori. Cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei de faţă, ci și către cei ce stau prin pustii, – căci aceia mai cu seamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori chiar şi numai o dată la doi ani. De ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei ce o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puţine ori, ci pe cei ce cu cuget curat, pe cei cu inimă curată, pe cei cu viaţă fără prihană. Unii ca aceştia să se apropie pururea, iar de nu sunt aşa (nu trebuie să se împărtăşească), să nu se apropie niciodată” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).
În veacul al IV-lea s-a fixat definitiv norma pentru obligativitatea postului euharistic, orânduită încă din epoca ante-niceeană – abstinenţă totală de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii până în clipa primirii Sfintelor Taine: „Sfânta taină a altarului să se săvârşească doar de către oameni care postesc”(Canoanele 41, 50 ale Sinodului de la Cartagina; confirmat prin Canonul 29 al Sinodului Trulan).
Cu toate acestea, deja la hotarul dintre secolele al IV-lea şi al V-lea, după cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, mulţi dintre creştini legau împărtășania nu numai de postul euharistic înainte de Liturghie, dar şi de respectarea Marelui Post. Sfântul se împotriveşte pentru ridicarea acestui obicei la rang de canon: „Te rog, spune-mi: mergând să te împărtăşeşti o singură dată pe an, tu chiar socoteşti că cele patruzeci de zile îţi sunt de ajuns ca să te curăţeşti de păcatele din trecut? Iar apoi, după trecerea unei săptămâni, iarăşi te dedai trecutului? Spune-mi tu mie: dacă tu te-ai fi vindecat după trecerea celor patruzeci de zile de o boală îndelungată, apoi iarăşi te-ai fi apucat să mănânci aceeaşi mâncare care ţi-a provocat suferinţa, păi nu ai fi pierdut şi strădania ta de dinainte? După cum se vede, aşa este. Dacă astfel este orânduită sănătatea trupească, cu atât mai mult cea morală… (Doar) patruzeci – de multe ori nici patruzeci – de zile le dedici sănătăţii sufleteşti – şi socoteşti că l-ai înduioşat pe Dumnezeu?” … „Vă zic acestea nu pentru ca să vă interzic să vă apropiaţi o dată pe an, ci dimpotrivă, doresc să vă apropiaţi totdeauna de Sfintele Taine”(Comentarii la Epistola către Evrei 17, 4).
Cu toate acestea, în secolele XI-XII în Bizanţ, în mediul monahal s-a stabilit tradiţia împărtăşirii după o oarecare pregătire care includea postul, cercetarea propriei conştiinţe în faţa duhovnicului din mănăstire, citirea unei pravile speciale de dinainte de împărtăşanie, tendință care ia naştere şi începe să se dezvolte anume în această epocă. Tot după această tradiţie au început să se orienteze şi mirenii, fiindcă, în Ortodoxie, duhovnicia monahală totdeauna era percepută ca fiind un ideal. Această tradiţie este prezentată într-o formă mult mai aspră în Tipiconul rusesc (cap. 32), unde se vorbeşte despre obligativitatea unui post de şapte zile înainte de împărtăşire.
În anul 1699, în cuprinsul Molitfelnicului rusesc a fost introdus un articol cu denumirea de „Comunicat didactic”. În mod special, acesta cuprinde şi indicaţii despre timpul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie – în cele patru posturi, care cuprind un număr mai mare de zile, pot să se împărtăşească toţi doritorii, dar în afara posturilor trebuie să se postească şapte zile, însă acest timp poate fi scurtat: „Trei zile sau măcar o singură zi”.
Pregătirea mai aspră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii care în practică a avut părţi duhovniceşti bune, a dus totuşi la consecința că unii creştini nu se împărtăşeau perioade îndelungate, raportându-se la necesitatea unei pregătiri vrednice. Împotriva acestui abuz a fost dat un canon cu privire la necesitatea împărtăşirii tuturor creştinilor din Imperiul Rus măcar o singură dată pe an, canon care este cuprins în Regulamentul duhovnicesc: „Fiecare creştin trebuie să se împărtăşească des cu Sfânta Euharistie, sau măcar o dată pe an. Aceasta este cea mai frumoasă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru moartea dătătoare de viaţă a Mântuitorului. Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea Potirul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni…”.
În secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, oamenii evlavioşi se străduiau să se împărtăşească măcar în toate patru posturi, iar sfinţii din acea vreme, printre care Sfântul Teofan Zăvorâtul, dreptul Ioan de Kronştadt şi alţii, îndemnau la o mai deasă apropiere de Sfintele Taine. Propovăduirea eroică a Bisericii în anii prigoanelor ateiste din secolul al XX-lea a îndemnat la regândirea practicii existente de mai înainte – împărtăşirea rară – astfel că, acum, majoritatea oamenilor ortodocşi îmbisericiţi se împărtăşesc mult mai des decât creştinii din Rusia de dinainte de revoluţia bolșevică.
2. Postirea
Cerinţele stabilite de către duhovnic în legătură cu pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie, depind de regularitatea împărtăşirii cu Sfintele Taine a credinciosului şi de starea lui moral – duhovnicească.
Practica postului pregătitor se reglementează de către tradiţia ascetică a Bisericii. Postul tradiţional sub forma abstinenţei de la mâncarea de dulce (iar într-o variantă mult mai aspră – mâncarea uscată) şi excluderea distracţiilor, însoţite de rugăciune stăruitoare şi pocăinţă, este premergător împărtăşirii cu Sfintele Taine. În acelaşi timp, continuitatea şi severitatea postirii, ca şi pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, pot fi diferite în dependență de starea interioară a creştinului şi de condiţiile obiective ale vieţii lui.
Practica zilelor noastre, conform căreia pentru cei care se împărtăşesc de mai multe ori pe an este destul să postească trei zile, iar pentru cei ce se împărtăşesc de mai multe ori pe lună – o singură zi, cu condiţia să păzească posturile de o zi şi de mai multe zile – corespunde întru totul cu predania Bisericii, reflectată şi în Comunicatul didactic.
Conform tradiţiei bisericeşti, postirea constă nu numai în refuzul de la un anumit fel de mâncare, dar şi într-o frecventare mai deasă a slujbelor bisericeşti, de asemenea în săvârşirea unei rânduieli de rugăciune acasă, care de obicei constă din canoane şi acatiste ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale Îngerului Păzitor, ale sfinţilor şi alte rugăciuni bisericeşti. Cantitatea şi conţinutul pravilei de acasă în perioada postirii, conform Psaltirii … (mai exact, care conţine „Pravila celor care se pregătesc să slujească şi vor să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos”), poate fi schimbată şi rămâne în dependenţă de starea duhovnicească a celui ce se pregăteşte pentru împărtăşire, şi de condiţiile obiective ale vieţii acestuia. Parte mai importantă a pravilei de rugăciune pentru cel ce se pregăteşte să se împărtăşească – canonul şi rugăciunile corespunzătoare Sfintei Împărtăşanii – este Vecernia şi Utrenia (ori priveghere de toată noaptea), – o parte importantă a pregătirii pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos.
Duhovnicii, atunci când stabilesc măsurile legate de postire şi pravila de rugăciune pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Împărtăşanie, trebuie să ia aminte la starea sufletească şi trupească a postitorului, la timpul liber de care dispune şi la grija ce-o are pentru aproapele.
Când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie trebuie să reţinem că scopul postirii nu constă în împlinirea exterioară a unor condiţii formale, ci dobândirea pocăinţei sufleteşti, iertarea şi împăcarea sinceră cu cei apropiaţi.
3. Săptămâna Luminată
Un caz aparte în legătură cu practica postirii îl reprezintă săptămâna Luminată – săptămâna de după Învierea Domnului. Străvechea normă canonică în legătură cu obligativitatea participării tuturor credincioşilor la Euharistia Învierii, în secolul al VII-lea a fost rânduită şi pentru Dumnezeieştile liturghii săvârşite în toate zilele din săptămâna Luminată: „Se cuvine ca, de la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Noua Duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imnuri), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreuna cu Hristos şi împreună înălţaţi” (Canonul 66 al Sinodului Trulan). Din acest canon rezultă clar că mirenii sunt chemaţi să se împărtăşească în cadrul liturghiilor din săptămâna Luminată. Conform acestui canon şi având în vedere că în săptămâna Luminată Tipicul nu prevede post, şi că săptămânii Luminate îi premerg şapte săptămâni de post şi săptămâna Patimilor – trebuie să recunoaştem că practica aşezată în toate parohiile şi Eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse conform căreia creştinii care au respectat Postul Mare, în săptămâna Luminată se împărtăşesc cu Sfintele Taine limitând postul doar la ajunarea de după miezul nopţii corespunde în întregime predaniei canonice.
4. Postul Euharistic
Este o mare diferenţă între postul obişnuit şi postul euharistic – ajunare totală după miezul nopţii până la Sfânta Împărtăşanie. Din punct de vedere canonic acest post este obligatoriu şi nu poate fi anulat. Pe lângă aceasta trebuie să luăm aminte, că obligativitatea postului euharistic nu poate fi aplicată pruncilor, persoanelor care suferă de boli grele şi muribunzilor.
Deoarece Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, conform Tipicului, este unită cu vecernia, săvârşirea ei în a doua parte a zilei presupune mărirea postului euharistic, care cuprinde acum nu doar noapte şi dimineaţă, ci şi întreaga zi. De aceea, dacă ne împărtăşim seara după Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, ajunarea de după miezul nopţii îşi păstrează caracterul de normă. Însă pentru persoanele care sunt mai slabe din punct de vedere fizic, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în şedinţa din 28 noiembrie anul 1968, a stabilit posibilitatea scurtării postului euharistic, cu condiţia să se postească măcar şase ore înainte de împărtăşania de seară.
Dreptul canonic prescrie abstinenţă de la relaţiile conjugale în perioada pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie, canoanele 5 şi 13 ale lui Timotei Alexandrinul vorbesc despre abstinenţă de o zi şi-o noapte înainte de împărtăşanie.
5. Spovedania şi Împărtăşania. Impedimente pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine
În perioada postirii, cel ce se pregăteşte pentru Sfânta Împărtășanie săvârşeşte o cercetare a propriei conştiinţe care presupune o căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite şi mărturisirea lor în faţa duhovnicului. Spovedania, premergătoare Sfintei Împărtăşanii, reprezintă o parte indispensabilă a postirii, fiindcă aceasta nu doar că purifică sufletul pentru împărtăşirea cu Hristos, ci reprezintă şi o mărturie că nu există impedimente canonice pentru participarea în cadrul Euharistiei. În cazuri mai aparte, cu binecuvântarea duhovnicului, mirenii care intenționează să se apropie de Sfânta Împărtăşanie de mai multe ori în timpul unei săptămâni – mai ales în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată – ca o excepţie pot fi sloboziţi de obligativitatea spovedaniei de dinaintea fiecărei împărtăşiri.
Nu este îngăduită primirea împărtăşaniei pentru cei aflaţi în stare de mânie, înfuriaţi, cei care au păcate grele nespovedite ori supărări neiertate. Cei care îndrăznesc să se apropie de Sfintele Taine într-o astfel de stare duhovnicească, singuri se supun judecăţii lui Dumnezeu, după cuvântul apostolului: „Cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”(I Corinteni 11, 29).
Canoanele mai interzic împărtăşirea pentru femeile aflate în stare de necurăţie (canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul, canonul 7 al lui Timotei Alexandrinul, canoanele 19 şi 44 Sinodul de la Laodiceea, canonul 69 Sinodul de la Trulan).
6. Împărtăşania, problemele vieţii de familie şi ale moralităţii personale
După cum se menţionează în Principiile concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse (X.2) şi în hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998, Biserica, insistând asupra necesităţii căsătoriei religioase, totuşi nu-i lipseşte de Sfintele Taine pe soţii căsătoriţi doar civil, căsătorie care a fost încheiată prin asumarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor legislative, şi este recunoscută din punct de vedere juridic, însă din anumite motive nu este consfinţită prin Taina Cununiei. În iconomia Bisericii, această măsură ce se sprijină pe cuvântul sfântului apostol Pavel (I Corinteni 7, 14) şi pe Canonul 72 al Sinodului Trulan, care au în vedere uşurarea posibilităţii de participare în cadrul vieţii bisericeşti pentru creştinii ortodocşi care s-au căsătorit înainte de a conştientiza participarea lor în cadrul tainelor Bisericii şi importanţa lor. Spre deosebire de convieţuirea în desfrânare, care este un impediment canonic pentru împărtăşire, o astfel de unire în ochii Bisericii este văzută ca şi căsătorie legală (cu excepţia acelor cazuri când aşa zisele „căsătorii” posibile din punct de vedere legislativ – spre exemplu, căsătoriile între rudele apropiate sau între persoane de acelaşi sex, care sunt recunoscute în anumite ţări – din punctul de vedere al Bisericii sunt interzise categoric). Însă datoria păstorului este să amintească credincioşilor că nu este necesară doar încheierea căsătoriei civile, ci şi sfinţirea acesteia în cadrul Bisericii.
Pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie are nişte particularităţi mai aparte. Continuitatea şi menţinerea pregătirii sunt stabilite de către părinţi prin consultarea cu părintele duhovnic luând în considerare vârsta, starea de sănătate şi nivelul de îmbisericire al copilului. Prima spovedanie înainte de împărtăşire, conform Canonului 28 al lui Timotei Alexandrinul se săvârşeşte la împlinirea vârstei de zece ani, însă în tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse, ca şi regulă, prima spovedanie trebuie săvârşită la împlinirea vârstei de şapte ani. Trebuie să recunoaştem că pentru copiii cu vârsta de până la trei ani postul euharistic nu este obligatoriu. După tradiţie, în familiile ortodoxe, copiii, după ce împlinesc vârsta de trei ani, sunt învăţaţi că trebuie să se abţină de la mâncare şi băutură înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. La împlinirea vârstei de şapte ani copilul trebuie să fie deja obişnuit cu împărtăşirea pe nemâncate, tot în această perioadă copilul trebuie învăţat să respecte postul de o zi şi să citească Canonul de rugăciune pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.
7. Concluzie
Taina Euharistiei este taina centrală a Bisericii: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – spune Mântuitorul (Ioan 6, 53-54). Pentru aceasta, împărtăşania regulată este absolut necesară omului pentru mântuire.
În privinţa a cât de des trebuie să se împărtăşească creştinul, există diferite atitudini, însă urmărind canonul prezentat mai sus al Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţăm că tot timpul trebuie să ne împărtăşim „cu conştiinţa curată, cu inima curată, având o viaţă ireproşabilă. Despre acest lucru mărturisesc şi sfinţii părinţi din ultimele veacuri. După cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, „măsura (împărtăşirii) într-o lună este o dată sau de două ori – cel mai potrivit”, deşi „nu se poate spune nimic împotriva” unei împărtăşire mult mai dese. În această chestiune, fiecare credincios poate să se ghideze după următoarele cuvinte ale acestui sfânt: „Cu Sfintele Taine să te împărtăşeşti atât de des după cum îţi va spune părintele duhovnic, doar că străduiţi-vă ca totdeauna să vă apropiaţi şi cu pregătirea necesară şi cu pace – cu frică şi cu înfiorare, ca, obişnuindu-te, să nu începi să te apropii cu indiferenţă”.


Sursa:
http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/proiectul-de-document-al-bisericii-ortodoxe-ruse-cu-privire-la-pregatirea-pentru

joi, 22 august 2013

Despre împărtăşirea deasă

Despre împărtăşirea deasă



(articol preluat de pe site-ul Seminarului Teologic Ortodox din Iași)

Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.
În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).
Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).
Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (...) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»
Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.
Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un « simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.
 În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.
În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.
Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.
Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.
 Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.
Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).
Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie... Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea « iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».
Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.
Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.
Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».
Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea sufletului », « iertarea de  greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul [...] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »
 Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.
O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăsim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.
 O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! »
Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii  se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a « sfântului sacrament » şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această privinţă  exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.
Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De asemenea,  această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul  Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »
Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă ?

                    Traducere de Andreea-Cătălina ALEXANDRU