miercuri, 7 mai 2014

Responsabilitățile Bisericii

Responsabilitățile Bisericii

6 May 2014(articol preluat de pe http://www.pemptousia.ro/)
pavlos siatistis inAm ajuns ca țară într-un punct critic și în ceasul acesta mulți privesc către Biserică așteptând cuvântul și faptele ei. De aceea, în acest răstimp de judecată este important ca noi, Păstorii Bisericii, să avem curajul de a ne confrunta cu propriile noastre responsabilități și să ne cercetăm cu bărbăție, ca să vedem care este partea noastră de vină în actuala criză. Este important să înțelegem că azi lupta nu este ”împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6:12).
Biserica are antidotul împotriva consumismului ca mod de viață, iar acesta este nevoința. Și, dacă consumul este o fundătură, pentru că viața nu mai are nici un sens, nevoința este cale, pentru că duce la o viață cu sens. Nevoința nu este privare de plăcere, ci îmbogățire a vieții cu sens. Este antrenamentul atletului care se pregătește pentru întrecere și medalie, iar această medalie este viața care biruiește moartea, viața care se îmbogățește cu dragostea. Nevoința devine astfel cale a libertății, împotriva robiei lucrurilor inutile.
Această nevoință, care este cale a libertății și umplere a vieții cu sens, nu am propovăduit-o atât cât trebuia și așa cum trebuia și, înainte de toate, nu am trăit-o noi înșine. Am fost acuzați, și nu totdeauna pe nedrept, de secularizare în Biserică, care este o falsificare a autenticului. Noi, membrii sfințitului cler, de pe toate treptele ierarhice, nu am trăit viața de nevoință așa cum ne învață Evanghelia, nu am dat totdeauna pilda cea bună, nu însă în chip pietist și ipocrit, ci ca alegere liberă și conștientă a unui mod de viață. Nu am dorit să fim ceilalți, nu am dorit să fim cei care nu se conformează lumii acesteia. Am provocat poporul prin bunăstarea noastră economică, prin agravarea secularizării, prin lipsa de austeritate a evenimentelor pe care le organizăm și uneori chiar și prin veșmintele noastre. Prin preocuparea după o viață în bunăstare, chiar și în mănăstiri. Prin barierele pe care le punem oamenilor simpli în a ne aborda. Uneori și prin calitatea acțiunilor noastre de caritate. Vorbim de multe ori despre drepturile noastre canonice, însă rareori despre responsabilitățile noastre canonice. Ne întrunim în sinoade, însă considerăm că hotărârile sinodale nu mai sunt valabile începând cu granițele mitropoliilor noastre. Însă, atunci de ce ne mai întrunim la sinoade?
Am lăsat laxismul să ne amorțească viața noastră duhovnicească și am considerat viața de nevoință ca fiind una extremă, iar nu ethosul bisericesc autentic. Am tolerat anumite comportamente reprobabile în mănăstiri, la monahi și clerici, cărora puțin le lipsește să fie etichetate drept antibisericești, de ce nu chiar și antihristice. Ne-am înfățișat adesea plini de fast, dar arareori preocupați de esențial și autentici. Cuvântul nostru propovăduitor și-a pierdut nervul duhovnicesc, a abandonat în multe aspecte teologia și cateheza, a pierdut contactul cu realitatea și dialogul cu căutările spirituale ale omului contemporan.
Am contribuit la confuzia în care a ajuns poporul nostru, suntem răspunzători de dezorientarea în care se află prin nepăsarea noastră față de lucrurile esențiale. Ne-am mișcat în virtutea logicii seculare și am funcționat ca niște echipe de administratori și economiști, am funcționat ca simple autorități, iar nu ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Am uitat de Biserica primară, de Biserica Faptelor Apostolilor unde toți le aveau pe toate de obște, unde unul se făcea părtaș necazului celuilalt. Am organizat și organizăm congrese, dar cu ce scop? Ne-am preocupat vreodată cu adevărat de aplicarea deciziilor acestor congrese, de transpunerea lor în viața de zi cu zi a Bisericii noastre? Promovăm ca pildă modul de viață chinovial, dar noi nu îl trăim. Am uitat că Dumnezeiasca Liturghie continuă și după Liturghie. Cunoașteți că există mitropolii care se confruntă cu mari greutăți economice? În ce măsură ne aducem aminte de felul cum a acționat în situații similare Apostolul Pavel?
Cel mai dureros lucru dintre toate este că în conștiința poporului am devenit, și nu totdeauna fără îndreptățire, parte a sistemului politic aflat în colaps, iar noi, ca Biserică, ne aflăm în pericolul de a fi atrași în această prăbușire. Poporul nostru bine-credincios ne acuză de asta și ne socotește răspunzători, complici pentru situația în care se află țara. Răspunderea noastră nu este însă aceea că nu am stopat criza, ci că nu ne-am împotrivit acestui curs al lucrurilor spre dezastru, că nu am reacționat, că nu am mărturisit Evanghelia.
Nu am avut, din păcate, o atitudine critică, adică una duhovnicească față de puterea politică – nu mă refer aici la opoziția de tip politic. Am încercat să convingem puterea politică de faptul că suntem oamenii ei, ne-am sprijinit pe cârjele ei, iar acum încasăm furia poporului. Opozanții Bisericii găsesc acum prilej să o atace în forță, să pretindă separarea Bisericii de stat, să înfățișeze Biserica drept încurcată în chestiunile politice și reușesc să îi convingă pe mulți în acest sens. Desigur că nu au dreptate, dar nici noi nu am fost totdeauna atenți și nu atât cât ar fi trebuit. Ne revendicăm ca autoritate, încercăm să convingem puterea politică de faptul că are nevoie de noi și în felul acesta le dăm arme împotriva noastră. Am permis ca scandalurile, reale sau confecționate, să devină un instrument în mâinile negustorilor de calomnii și denigrări, și nu am reacționat imediat și drastic în toate direcțiile. Am dovedit o toleranță cel puțin stranie față de scandalurile morale. Am arătat atâta toleranță, încât am ajuns să fim complici și vinovați.
Multe a suferit Biserica noastră și pentru multă vreme din pricina unor situații regretabile. Avem o răspundere uriașă față de acest situații nefericite și defăimătoare care durează de mult timp. Am acționat cu mișcări lipsite de curaj, am luat decizii stranii, ne-am baricadat în spatele unor termeni procedurali, am creat situații fără precedent din punct de vedere juridic și astfel ne-am expus, am refuzat o lămurire curajoasă și francă, am lăsat luni la rând să se scurgă murdărie pe canalele de televiziune și astfel să fie pângărite urechile și conștiințele poporului Bisericii, am provocat prin decizii care au umplut de mânie poporul nostru credincios și de rânjete disprețuitoare pe potrivnicii noștri, ca să ajungem în final la cunoscutele impasuri. Nu am avut un cuvânt clar. L-am preferat, prin decizii ale organelor noastre, pe ”iubitorul de frate” în detrimentul iubitorului de Dumnezeu și al iubitorului de om. Sunt aspre cuvintele acestea, dar ele sunt adeverite chiar de oamenii noștri. Am lăsat fără protecție Biserica lui Hristos, să fie osândită și terfelită de potrivnicii ei.
Nu am fost atenți și riguroși cu hirotoniile clericilor noștri, care circulă din nefericire îndrăzneț și provocator, nu doar pe străzi, ci și pe internet, clerici care terfelesc cu nerușinare cinstita rasă și rănesc conștiința poporului. Arătăm toleranță față de tot felul de abateri ale clerului nostru și astfel îi descurajăm pe oamenii serioși care vor să slujească Biserica.
Învățăm că Biserica este clerul și poporul, însă poporul nu participă foarte activ, nu i-am acordat responsabilitățile și slujirile care i se cuvin.
Nu am sprijinit atât cât ar fi trebuit pe tinerii noștri. Cele mai multe dintre bisericile noastre parohiale nu sunt spații ospitaliere pentru copiii și tinerii noștri. Creăm spații pentru a oferi cafea la parastase, nu însă și spații pentru copiii noștri. Ne deranjează prezența lor. Ne temem ca nu cumva să ne murdărească sălile și nu ne gândim la sufletele lor. De multe ori, cateheții noștri întâmpină probleme chiar din partea diriguitorilor bisericilor noastre. Nu ne dă oare de gândit faptul că la Adunarea Tinerilor am avut participanți doar din 20 de mitropolii ale Bisericii noastre, câtă vreme hotărârea pentru întrunirea aceasta a fost hotărâtă la nivelul Sinodului, pentru întreaga Biserică a Greciei? Pe de altă parte, au participat tineri care au aflat de această acțiune a Bisericii de pe internet, nu de la parohiile lor, tineri care și-au declarat participarea și ne-au surprins prin cuvântul lor simplu și direct și ne-au adus mulțumiri, pentru că le-am oferit prilejul să vorbească. Creăm impresia că am obosit să ne mai ocupăm de tinerii noștri sau că suntem închiși în autosuficiența noastră. Cuvintele prin care s-a adresat Preafericitului Ieronim și membrilor Sfântului Sinod reprezentantul Adunării Tinerilor sunt deosebit de semnificative. Iată ce spus acest tânăr despre inițiativa Bisericii de a organiza o întâlnire a tineretului:
”Chemarea aceasta din partea Bisericii ne transmite un mesaj de optimism nouă, tinerilor: anume că Biserica este lângă noi și ne-a arătat acest lucru în fapt, dându-ne posibilitatea să ne spunem cuvântul prin intermediul acestor programe. Poate credeți că tinerii nu se interesează de subiectele legate de Biserică, însă lucrurile nu stau așa. Tineretul este aici și poate spune un Prezent! răsunător, e de ajuns să i se ofere și alte asemenea ocazii, ca să o dovedească”.
Inițiativa aceasta a Bisericii a fost definită ca un mesaj de optimism de un tânăr care nu a venit ca trimis din partea unei mitropolii anume, ci s-a informat despre acest eveniment de pe internet. Optimismul acesta îl vom întreține sau îl vom dezamăgi?
Neîndoielnic sunt mulți ierarhii și clericii care lucrează jertfelnic pentru poporul lui Dumnezeu. Am lăsat însă ca această minunată lucrare să fie acoperită de zgomotul unor situații mai mult decât nefericite.
Biserica lui Hristos ca judecată a lumii și judecata[1] Bisericii
”Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12:31) și judecata constă în aceea că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina, pentru că faptele lor erau viclene Această judecată de care vorbește Hristos este adevărata judecată, cea esențială, a lumii. Punctul în care ne aflăm azi arată că întregul mers al țării noastre era unul orientat către întuneric, care ne-a adus pe buza prăpastiei și asta, pentru că l-am refuzat pe Acela care este Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul ce vine în lume.
După încheierea lucrării mântuitoare a Domnului nostru, judecata a fost luată de la El și acordată omului. Domnul a spus cât se poate de clar: Cel care crede în Mine, nu este judecat, pentru că a crezut, câtă vreme cel ce nu crede în Mine a fost deja judecat, pentru că nu s-a încrezut în Persoana lui Dumnezeu Celui întrupat. Așadar, judecata aparține de-acum omului și atitudinii pe care el o va avea față de Persoana lui Hristos. Așadar, Hristos este judecata lumii și a istoriei mai general, dar și a situațiilor particulare ale vieții și ale societății noastre.
Ca Trup al lui Hristos, Biserica este judecata lumii. Nefiind din lume, ci trecătoare prin lume, judecă lumea și istoria. Judecă prin existența ei și prin lucrarea ei. Biserica este pământul celor vii în care moartea nu mai stăpânește. Este celălalt glas, cealaltă realitate care trăiește în lume, ca să își asume și să mântuiască lumea.
Astăzi însă mulți vorbesc despre judecata și criza Bisericii înseși. Trece Biserica printr-o criză, printr-o judecată? Biserica, cea care judecă lumea, este acum judecată de lume? Evident că Biserica nu trece printr-o judecată, ci este și rămâne judecata lumii și a istoriei. Iisus Hristos, Capul Trupului, al Bisericii, ”ieri și azi și în veci este Același” (Evrei 13:8), adevărata Lumină a lumii.
Prin judecată, prin criză, trecem noi, oamenii Bisericii, păstorii și păstoriții, în măsura în care trăim sau nu realitatea Bisericii. În măsura în trăim în această lume ca niște străini și călători sau ca unii care am luat chipul acestei lumi. În măsura în care, în loc să devenim, ca Biserică, judecată a lumii, suntem noi înșine judecați de lume ca necorespunzători.
Este important să ne întrebăm pe noi înșine dacă într-adevăr pentru noi, ca mădulare ale Bisericii, patria noastră este în cer sau am deveni cadrele unor regimuri seculare, adică am cedat în fața secularizării și ne-am identificat cu orânduirile politice. Lumea vorbește despre roluri distincte ale Bisericii și statului, noi însă suntem datori să conștientizăm faptul că Biserica propune o separare radicală de lume, în mentalitate și în atitudinea de viață. Suntem sarea pământului și nu ne este îngăduit să ne stricăm, pentru că atunci vom stinge nădejdea din inimile oamenilor. Cel care vrea să împlinească Evanghelia lui Hristos se cuvine să trăiască în nevoință, nu în huzur, se cuvine să trăiască eshatologic, nu monden. Adeseori, iubiți frați, episcopii și preoții sunt invitați la emisiuni de televiziune. Ne-am pus vreodată cu adevărat problema dacă, în ce privește conținutul, dar și modul de exprimare a opiniilor noastre, vorbim totdeauna în calitate de reprezentanți ai Bisericii sau ca simple cadre ale puterii seculare?
Încercăm de multe ori să demonstrăm lumii și puterii politice cât le suntem de utili sau cât de multe le oferim. Și este adevărat că Biserica oferă multe și alină multă suferință și nefericite și că, dacă nu ar fi existat această lucrare a Bisericii, s-ar fi ajuns demult la acute conflicte sociale. Fără să ne dăm seama însă, am subordonat lucrarea Bisericii unui serviciu social al statului. Al unui stat care ne laudă, pentru că îi acoperim golurile, care ne vrea lângă el, însă pentru a ne controla, și care stat, prin atitudinile și hotărârile sale calcă în picioare adevărul evanghelic. Poporul nostru caută o Biserică care să aibă eroism, nerv, cuvânt prorocesc, cuvânt pe înțelesul tinerilor de azi. Poporul nostru nu dorește o Biserică secularizată, ci una sfințită și sfințitoare, o Biserică ce păstorește liber și cu putere. O Biserică ce nu se va teme să se apere de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea față de sistem aduce după sine prigoana și martiriul. Biserica, prin firea ei, este adevărata judecată a lumii și nu se cuvine să devină ea însăși parte a judecății lumii.
În concluzie
Cred că Biserica este singura care poate să tâlcuiască faptele și viața. Cred că mult mai însemnată decât consemnarea sau descrierea faptelor este tâlcuirea lor. Este neîndoielnic faptul că azi lumea suferă, și suferă în multe chipuri și nu doar economic. Este important însă ca lumea să înțeleagă și de ce suferă. Cu siguranță nici o familie nu ar dori ca fiii ei să se ”încurce” cu drogurile. Însă modul în care multe familii își cresc copiii îi conduce cu o precizie matematică la consumul de droguri.
Este important să cercetăm cu atenție, dar și cu responsabilitate, ce anume ni se întâmplă. Să pornim de la noi înșine. Să vedem mai întâi de ce anume suferim, altfel vom repeta greșelile din trecut fără să ajungem la nici un rezultat.
Să vedem cu atenție ce anume trebuie să îndreptăm. Pornind de la noi înșine, trecând apoi la clericii noștri și ajungând la membrii mireni ai Bisericii, să vedem care este ethosul nostru bisericesc, să cercetăm viața noastră parohială, să fim în stare să dăm la o parte fastul și strălucirea, care sunt false, și să ne întoarcem la adevărata noastră tradiție liturgică. Să lucrăm ca Biserică atât în comunitățile noastre pastorale particulare, cât și în întrunirile noastre plenare, să lucrăm mai bisericește, mai obștesc, mai ascetic, să ne preocupăm serios de instruirea clericilor noștri.
Biserica, propovăduind, dar și trăind dragostea, e în stare să-i împace și să-i unească pe toți, e în stare să preschimbe omenirea fărâmițată și fragmentată într-o comuniune a dragostei și în unitate euharistică a fraților. Însă o premisă indispensabilă pentru asigurarea unității și a păcii în Biserică este abandonarea reală, în smerenie, a promovării de sine și a aspirațiilor individuale.
Pornind de la această premisă, Biserica devine cale de coexistență și iertare pentru membrii ei, dar și o cauză de serioasă problematizare pentru cei din afară. Este important să conștientizăm că, dacă dragostea creștinilor de azi nu poate să biruiască viclenia lumii și a diavolului, nu este o dragoste adevărată și, dacă Biserica nu poate să preschimbe alunecările și căderile omului contemporan în pricini de mântuire și înnoire, a eșuat în lucrarea ei pastorală și în slujire”, după cum remarcă un profesor universitar contemporan.
Dostoievski spune că în lume nu există decât trei forțe, unicele pe pământ, în măsură să înfrângă și să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor. Și acestea sunt: miracolul, taina și autoritatea. Iar Marele Inchizitor Îi spune lui Hristos: Tu însă le-ai respins pe câteșitrele… Ceea ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase.

Aventura libertății umane este cea care se află la baza oricărei crize și judecăți. Și libertatea este permanent legată de responsabilitate. Un confrate mitropolit, tâlcuind în zilele noastre cele trei ispitiri ale lui Hristos de pe Muntele Carantaniei, subliniază: ”Omul contemporan dorește să transforme pietrele, obiectele, mediul natural ca și toate elementele care îi definesc viața, chiar și celulele și materialul său genetic, în aur, în hrană, în bunuri pentru plăcerea lui trupească.
Interesul lui e să trăiască în plăceri și să își prelungească cât mai mult posibil viața biologică. De asemenea, omul contemporan este interesat mai ales de cele accesibile simțurilor care îi stârnesc atenția, este interesat să se auto-afirme, dorește promovarea și ascensiunea sa în societare cu orice chip. Încă și obținerea puterii, sub feluritele ei forme, cu orice preț, ca să stăpânească lumea și grupurile sociale. Toate acestea sunt insuflate de iubirea de plăcere, de iubirea de slavă deșartă și de iubirea de avere. Omul nu mai vede dimensiunea interioară a lucrurilor, nu îl preocupă problemele existențiale, nu îl preocupă sensul vieții”.
Este vital să conștientizăm ce se întâmplă în jurul nostru. Trăim într-un stat căruia îi este alterată identitatea culturală. Auzim de teorii și mișcări care promovează unitatea, precum ecumenismul și sincretismul, suntem martorii relativizării tuturor lucrurilor. Trăsăturile caracteristice ale țării noastre, limba, istoria, credința  ortodoxă, care este o putere fundamentală de coeziune a societății, sunt lovite sistematic și conștient de puteri văzute și nevăzute bine organizate. Educația în țara noastră nu doar că nu este desăvârșită, ci devine chiar periculoasă pentru beneficiarii ei. (…).
Este lovită și subminată conștiința noastră națională. Biserica noastră este atacată deschis de multe ori, dar și viclenește, de cele mai multe ori, în timp ce Biserica însăși se lasă coruptă de relația ei cu puterea seculară. Este foarte important să nu ne temem, ci să ne pregătim pentru ceea ce urmează să vină și care este deja prezent. Dumnezeu nu ne-a dat ”duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii” (II Timotei 1:7), căci răspunderea și misiunea Bisericii este de a-și face cunoscute experiența și Adevărul.
Un profesor universitar spune într-o scriere a sa că acest cuvânt, criză, în limba chineză este alcătuit din două caractere: primul înseamnă pericol, în timp ce al doilea înseamnă posibilitate, șansă.
Pericolul este înaintea noastră, îl trăim. Să îl preschimbăm însă în șansă de ieșire, într-o șansă de a dobândi o altă calitate a vieții. În acest demers, prezența Bisericii este esențială. Este unica posibilitate, este singura cale de ieșire din criză.
† Mitropolitul de Sisáni și Siatίsta, Pavlos
Fragment din comunicarea Mitropolitului de Sisáni și Siatista, kir Pavlos, cu titlul ”Cauzele multiplei crize de astăzi”, rostită în sesiunea plenară a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, octombrie 2010.

[1] În limba greacă, cuvântul krsis, ”criză”, înseamnă și ”judecată”. [n.tr.]

marți, 29 aprilie 2014

Prima Liturghie în biserica românească de la Edinburgh

Prima Liturghie în biserica românească de la Edinburgh

imageDuminică, 27 aprilie, Biserica ortodoxă română din Edinburgh și-a deschis porțile, în spațiul provizoriu oferit de Biserica St Philip, 12-14 Logie Green Road, EH7 4EZ. La Sfânta Liturghie au fost prezenți credincioși atât din Edinburgh, cât și din localitățile din apropiere. (sursa)

vineri, 25 aprilie 2014

Corul de copii ”Sfantul Mina”



Ziua Sfintei Învieri a reprezentat pentru copiii parohiei "Sfântul M. Mc Mina" bucuria unui nou început prin constituirea Corului "Sfântul Mina". La entuziasmul micilor artiști s-a adaugat daruirea doamnei profesor de muzică Matei Lăcrămioara și sprijinul doamnei director de la Școala "Ion Creangă", Nicoleta Crețu. 
Vă prezentăm mai jos două înregistrări de la repetițiile corului:


video


video

(în curând vom avea înregistrări de o calitate mai bună)

marți, 22 aprilie 2014

Întâlnirea cu IPS Teofan a preoților din județul Iași

Luni seara, în Săptămâna Luminată a acestui an, IPS Părinte Mitropolit Teofan a împărtășit bucuria sărbătorii Învierii Domnului alături de preoții și preotesele din județul Iași. Au fost momente de bucurie în care s-au intonat cântări specifice ale acestei perioade pascale urmate de o agapă binecuvântată de Părintele Mitropolit.






Prima Vecernie de după Înviere

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!  Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.  Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.  Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;  Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.  Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.  Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”  (Ioan 20, 19-25)





duminică, 20 aprilie 2014

Hristos a înviat!

În aceste zile de prăznuire sfântă, lumina Învierii învăluie sufletele noastre în duhul păcii, al bucuriei şi al vieţii întru Hristos. Cuvintele Mântuitorului privitoare la viaţa veşnică, pregustată încă din această lume, îşi găsesc mai adânc ecou şi răspuns în fiinţa noastră: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică”.„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (...)

Să ascultăm, mai înainte de toate, cuvântul Domnului rostit cu multe milenii în urmă: „Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (...) Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale”.


Extras din Pastorala cu prilejul Învierii Domnului 
scrisă de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.











sâmbătă, 19 aprilie 2014

Prohodul Domnului

Imagini de la slujba Prohodului Domnului săvârșită în seara zilei de 18 aprilie 2014 în biserica ”Sfântul Mina” din Iași.















joi, 3 aprilie 2014

Sfantul Munte Athos




Cei care doresc să fie ”pelerini virtuali” ai Sfântului Munte Athos pot vizualiza galeria de fotografii postată pe internet la adresa:

http://sfantulmunte.wordpress.com/

Dacă acele fotografii v-au descoperit câtuși de puțin frumusețea acelui loc sfânt, rugați-vă pentru autorul lor.

marți, 1 aprilie 2014

Doxologia.ro: Prima slujbă săvârşită de un mitropolit la Parohia „Sf. Mina“ din Iaşi

Tudorel Rusu
http://www.doxologia.ro/
Marţi, 1 Aprilie 2014
Momente pline de emoţie şi de bucurie pentru credincioşii Parohiei „Sf. Mina“ din cartierul ieşean Păcurari, unde, în Duminica a IV-a din Postul Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Câteva sute de credincioşi din întreg municipiul au participat la slujbă, mulţi dintre ei împărtăşindu-se cu Sfintele Taine.

Credincioşii Parohiei „Sf. Mina“ din cartierul ieşean Păcurari, alături de preoţii slujitori Constantin Prodan şi Bogdan Ţifrea, redactor-şef al Radioului TRINITAS - redacţia Iaşi, l-au avut în mijlocul lor, duminică, 30 martie 2014, pe Înaltpreasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut cuvânt de învăţătură. După tradiţionala primire  cu pâine şi cu sare a Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei la poarta bisericii, soborul slujitor a intrat în lăcaşul de cult, unde a debutat slujba Sfintei Liturghii arhiereşti, dintre preoţii slujitori făcând parte şi pr. Toma Gradinaciuc, protopopul protoieriei Iaşi 1.
„Începutul pocăinţei este începutul mântuirii“
Dupa citirea pericopei evanghelice, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a rostit cuvântul de învăţătură, în care a vorbit despre căile prin care omul se poate apropia de Dumnezeu, de împărăţia cerurilor. De asemenea, Înaltpreasfinţia Sa a făcut referire la Sfântul Ioan Scărarul şi la lucrarea sa intitulată „Scara“: „Creştinul este chemat în primul rând să mărturisească credinţa cea adevărată. Credinţa este fundamentul oricărui demers al nostru către Dumnezeu în această viaţă. Având ca fundament credinţa, casa vieţuirii noastre creştine se zideşte apoi pe post şi pe rugăciune, înconjurate de dragoste, pace şi adevăr. Numai aşa omul poate trece de catapeteasma acestei lumi, intrând în altar, adică în legătură cu Dumnezeu. Printre Sfinţii Părinţi care i-au sfătuit pe oameni şi le-au arătat calea care duce către acest deziderat se numără şi Sfântul Ioan Scărarul, vieţuitor la sfârşitul veacului al VI-lea şi începutul celui de-al VII-lea, mare nevoitor în pustiul Sinai. Sfântul Ioan, zis Scărarul, a lăsat ucenicilor săi şi posterităţii lucrarea fundamentală numită «Scara virtuţilor». Pornind de la chipul scării celei binecuvântate pe care a avut-o în vedenie în Vechiul Testament patriarhul Iacob, Sfântul Ioan Scărarul descrie treaptă cu treaptă, în număr de 30, etapele pe care omul trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la Dumnezeu. Şi spune Sfântul Ioan că temelia întregului demers al omului către Dumnezeu este credinţa cea adevărată, alături de iubirea faţă de Dumnezeu. Să nu iubiţi nimic mai mult, ne spune Sfântul prăznuit în această zi, decât dragostea lui Dumnezeu, şi veţi avea odihnă multă. Tot acest mare părinte al Bisericii noastre ne mai spune că omul are nevoie pentru a-şi mântui sufletul, pe de o parte să se abată de la rău, iar pe de altă parte să aibă o stare de pocăinţă. Începutul pocăinţei este începutul mântuirii, iar începutul mântuirii este strădania omului de a bineplăcea lui Dumnezeu“.
După terminarea Sfintei Liturghii, părintele Toma Gradinaciuc, protopop al protoieriei Iaşi 1, a adresat un cuvânt de mulţumire ierarhului şi a descris succint activitatea de la Parohia „Sf. M. Mucenic Mina“: „Pentru această comunitate este o zi cu totul deosebită, pentru că a poposit în mijlocul enoriaşilor Întâistătătorul Bisericii moldave, IPS Mitropolit Teofan. Nu trebuie să uităm cuvintele rostite în predica Părintelui Mitropolit, anume că orice este posibil celui care are credinţă puternică în Bunul Dumnezeu şi că, pentru a-l ţine pe vrăjmaşul diavol departe de noi, trebuie să postim şi să ne rugăm. La această parohie, preoţii slujitori îşi fac datoria cu prisosinţă, printr-un program duhovnicesc deosebit, reuşind să-şi adune enoriaşii atât la sfintele slujbe, cât şi la seri de rugăciune. S-a construit în faţa acestui lăcaş de cult un bloc şi s-a ascuns biserica, însă, credincioşii de aici şi-au ascuns, înainte de acest lucru, biserica pe care o iubesc în suflet şi nu au încetat să vină la ea ori de câte ori au nevoie“.
„Sfânta Liturghie din această zi nu o vom uita niciodată“
Părintele Constantin Prodan, parohul Bisericii „Sf Mina“, a mulţumit apoi Înaltpreasfinţitului Teofan pentru prezenţă, mai ales că slujba arhierească de duminică a fost prima oficiata de un mitropolit în acest sfânt lăcaş: „Am trăit în această zi momente duhovniceşti de o intensitate cu totul deosebite, momente pe care ni le-am dorit de mult şi pe care le dorim reînnoite şi în viitor. Mulţumim Înaltpreasfinţitului Teofan pentru darul şi surpriza făcute, fiindcă, după spusele Sfântului Ignatie Teoforul, unde este episcopul, acolo este şi Biserica, şi unde este Biserica şi episcopul, acolo este adevărata Liturghie. De aceea, Sfânta Liturghie din această zi nu o vom uita niciodată, fiindcă s-a scris adânc în inimile şi în sufletele noastre“.
La rândul său, IPS Părinte Mitropolit Teofan a mulţumit preoţilor şi credincioşilor Parohiei „Sf Mina“ pentru primire şi pentru activitatea desfăşurată şi i-a îndemnat să aibă Biserica şi inima ca scară către cer.

Ziarul Lumina: Prima slujbă săvârşită de un mitropolit la Parohia „Sf. Mina“ din Iaşi

luni, 31 martie 2014

Vizita IPS Mitropolit Teofan în parohia noastră

În Duminica a 4-a din Postul Mare a acestui an, a Sfântului Ioan Scărarul, IPS Părinte Mitropolit Teofan a slujit Sfânta Liturghie în biserica Parohiei noastre.










luni, 17 martie 2014

Despre părintele Dionisie de la Colciu din Sfântul Munte

Bătrânul Dionisie de la Colciu 

Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte


Dionysios Kolitsou
Bătrânul Dionisie a fost un Stareţ din Sfântul Munte. Din muntele rugăciunii, muntele pocăinţei, muntele lacrimilor, muntele nevoinţei, din muntele în care domneşte chipul Maicii Domnului. Din muntele în care, aşa cum spunea cineva, nu se naşte nimeni, ci unde oamenii vin să moară; să moară păcatului, patimilor, poftelor, ambiţiilor şi tulburărilor lumii acesteia înşelătoare, pentru a urca acolo unde se întrezăreşte slava lumii ce va să fie, a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Bătrânul Dionisie a venit în Sfântul Munte în 1926 la vârsta de 17 ani. Viaţa călugărească i-a fost însoţită dintru început de sărăcie, strâmtorare, osteneli şi ispite, într-o măsură pe care cu greu ne-am putea închipui-o astăzi. În chilia închinată Sfântului Gheorghe din Schitul Colciu s-a strămutat în 1936 şi, până la trecerea sa la Domnul, pentru aproape şaptezeci de ani, a stat cu răbdare şi dor de isihie într-o cămară smerită de numai cinci metri pătraţi. Acolo, însă, l-a cunoscut pe Hristos şi a înţeles fără de tăgadă că, aşa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capătul răbdării, atunci când încetează orice mângâiere omenească, în inimă se pogoară dulceaţa mângâierii dumnezeieşti.
Batrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că prin el vorbeşte întrega tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfântului Apostol Pavel: Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (1Co. 2,4-5).
Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci, ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea. Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”… şi nu avea propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6,68); cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit.
Chilia Sfântului Gheorghe-Colciu
Chilia Sfântului Gheorghe-Colciu
Părintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplină ori rânduială seacă, şi nici supunere militărească. Chintesenţa nevoinţei lui este să încerce să pătrundă şi să-şi însuşească duhul Stareţului, ştiind că numai aşa, tătindu-şi voia proprie şi făcând voia Părintelui său duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. După cum ne spunea deseori Bătrânul, atunci când a venit de foarte tânăr în Sfântul Munte, a învăţat să primească întotdeauna cuvântul Stareţului ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, fără să-l icodească sau să-l pună la îndoială. Ucenicind întru acest chip al vieţuirii călugăreşti, a ajuns să simtă atâta plinătate în lăuntrul său, încât toată viaţa sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru că întotdeauna se simţea împlinit. Şi, într-adevăr, Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt.
Ne vorbea, apoi, Părintele de răbdarea în necazuri. Omul care l-a iubit pe Dumnezeu, iubeşte să-I îmbrăţişeze şi Crucea. Sfântul Apostol Pavel spune: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine (Gal. 2,20). Aşadar pentru a-l dobândi pe Hristos în lăuntrul nostru, trebuie neapărat să trecem prin Cruce. De aceea oamenii îmbunătăţiţi, care trăiesc harul Duhului Sfânt şi au o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, nu cârtesc oricâte necazuri ar întâlni, nu se neliniştesc, nu se mânie, pentru că în toate, după cuvântul Avvei Pimen, aruncă vina asupra lor şi aşteaptă ispită până la capătul vieţii. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască.
Dionysios KolitsuÎnainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat.
Astăzi lumea întreagă e mişcată de mândrie şi de egocentrism, iar smerenia e socotită de mulţi lipsă de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufaşul „eu” şi din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi şi nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tămăduirii: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11,29).
După cum în viaţa fiecărui om există lucruri pe care le aude şi nu le uită niciodată, aşa îmi aduc şi eu aminte de un cuvânt al Bătrânului Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic şi cu miez: Cugetul smerit este temelia întregii vieţi de nevoinţă. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveşmântează cu ea, simte în lăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, aşa cum o înţeleg Sfinţii Părinţi, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovniceşti ale omului de către harul Duhului Sfânt. În faţa Părintelui Dionisie aveai încredinţarea că „ştie” şi trăieşte acest lucru. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească, într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.
De curând ucenicii Bătrânului au editat o carte cu cuvinte ale acestuia; au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile cărţii meşteşug retoric, argumente originale, sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit. Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într-un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

luni, 10 martie 2014

”Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.”



O talcuire simplă dar practică a versetului din Evanghelia după Ioan 10, 12: ”Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge...”

Odată, părintele B. s-a dus într-un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l-au rugat insistent să-i ajute să apere credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându-i pe sfinţi şi pe Maica Domnului. 

Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s-a simţit stânjenit, dar după ce s-a gândit puţin, amintindu-şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile lor, l-a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus aceasta:– Lăsaţi-ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el Adevărul.

În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El a fugit cu primul vapor din ziua aceea. Întregul sat s-a bucurat pentru victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. 


Când părintele B. s-a întors la mănăstire, ceilalţi călugări l-au întrebat:– Erai pregătit să treci prin foc?– Eram neliniştit, dar nu m-am îndoit de credinţa noastră şi am gândit: Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard aici, pe pământ, decât să ard veşnic.

Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat-o primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.

duminică, 9 martie 2014

Procesiune cu icoana Sfântului Mina

În Duminica Ortodoxiei din acest an a avut loc la biserica Sfântului Mucenic Mina din Iași o procesiune cu icoana în care se află o părticică din sfintele lui moaște. Puteți urmări în link-ul de mai jos câteva imagini de la acest eveniment.


joi, 27 februarie 2014

www.pemptousia.ro




Recomandăm cu căldură lecturarea materialelor publicate de Asociaţia Prietenilor Mănăstirii Vatoped pe pagina de internet http://www.pemptousia.ro/.